Japonia – inspirație sau aspirație?

Din călătoria lui Genn Kato în Japonia (iulie 2025)

M-am atașat de Japonia și de cultura ei misterioasă încă din copilărie. Totul a început într-o după-amiază, pe când aveam vreo opt ani. Răsfoiam lista canalelor de televiziune disponibile (da, pe atunci încă nu existau Netflix și Amazon Prime Video), când am dat peste un anime care mi-a captat atenția. Îl țin minte și acum — era un episod din Sailor Moon. Ce m-a făcut atunci să mă opresc din schimbatul canalelor? Cred că ochii. M-au fermecat ochii personajelor fictive — mari, vii și, cel mai important, plini de emoție. Pe măsură ce continuam să urmăresc episodul, am înțeles că emoțiile nu erau redate doar prin ochi, ci prin întregul corp al personajelor. Mâinile, picioarele, poziția corpului, buzele — toate serveau drept instrumente de exprimare a emoțiilor: uimire, încântare, frică, mulțumire, dezamăgire. Sigur, corpul uman reda emoțiile și în desenele animate occidentale (vă mai amintiți de Timon și Pumba?), dar nici pe departe în aceeași măsură. Practic, personajele anime-urilor japoneze erau întruchiparea vie a emoțiilor.

Au mai trecut câțiva ani, timp în care am urmărit cu pasiune anime-urile disponibile la televizor (nu erau prea multe) și, în același timp, am absorbit cu aviditate tot ce ținea de cultura japoneză. Apoi a venit adolescența. Am făcut ceea ce acum consider una dintre marile greșeli ale tinereții mele — am încetat să mai urmăresc anime-uri și m-am oprit din a studia activ cultura japoneză. Nu pentru că mi-aș fi pierdut interesul, ci pentru că, în acea perioadă, dacă voiai să faci parte dintr-un cerc de “prieteni”, trebuia să corespunzi percepției colective de “normal guy”. Iar anime-urile și acea Japonie îndepărtată erau privite ca simple semne de tocilar (nici vorbă de “normal guy”).

Încercând să fiu altcineva, am ignorat ceea ce cu adevărat merita atenție, fără să-mi dau seama că nu făceam decât să-mi neg propria natură și să refuz faptul că eram, de fapt, un tocilar.

Au trecut anii, a trecut și adolescența. Abia la maturitate (dacă pot spune așa) am găsit curajul să revin la adevărata mea origine spirituală. Mi-am scos la suprafață eul și m-am adâncit din nou în valurile culturii japoneze. Vocile dojenitoare care îmi repetau că Japonia și anime-urile sunt niște ciudățenii de care nu merită să te legi — le-am încuiat într-o cutiuță cu titlul “to be ignored”. În schimb, am deschis ușa sufletului celor care și-au arătat interesul față de această cultură misterioasă sau, cel puțin, m-au acceptat așa cum sunt.

Anime, manga, literatura niponă, limba japoneză, artele marțiale, istoria și cultura japoneză — toate au devenit, treptat, parte din rutina mea.

Nu cu mult timp după ce am început să scriu romanul A Noua Directivă, am primit o ofertă de lucru de la o companie japoneză din Europa. Am acceptat fără ezitare. Anii petrecuți alături de colegii japonezi mi-au permis să studiez cultura și personalitatea niponă de aproape. Aprecierea față de trăsăturile lor nu a făcut decât să crească exponențial. O parte din această experiență s-a reflectat și în conținutul romanului menționat anterior.

În 2025, am avut onoarea de a vizita Japonia pentru prima dată. Recunosc, am plecat acolo cu o oarecare teamă — mă înfiora gândul că tot ceea ce știam despre Japonia s-ar putea dovedi fals sau exagerat. Mi-era teamă să nu mi se spulbere imaginea Japoniei pe care mi-o construisem de-a lungul deceniilor.

Ceea ce am văzut, însă, nu doar că nu mi-a zdruncinat percepția, ci mi-a depășit cu mult așteptările.

Perfecționismul, atenția la detalii, curățenia, politețea, emotivitatea, minimalismul, cultura anime și manga — le-am văzut pe toate. Le-am simțit. Le-am îmbrățișat.

Vârful muntelui Fuji a fost El Dorado-ul meu. Nu pentru valori materiale, ci pentru cele spirituale. Am găsit ceea ce căutam și am adus cu mine acest lucru — un nou suflu de inspirație, însoțit de o dorință imensă de a crea.

Astfel, revin la întrebarea de la care am pornit: care este rolul Japoniei în viața mea de scriitor? O sursă de inspirație? Sau, poate, una de aspirație?

Răspunsul, cred că l-ați dedus deja — ambele.

Trăsăturile individuale și colective ale japonezilor, dar și aspectele culturale ale Japoniei mi-au servit și îmi vor servi în continuare drept sursă de inspirație. Totodată, pasiunea pentru frumos și dorința de a-mi sprijini comunitatea prin creativitate sunt un țel spre care mă îndrept.

Acum, mai mult ca niciodată, mă simt pregătit, moral și fizic, să pun penița pe hârtie și să dau viață celei de-a doua cărți. Stay tuned, cum se spune :)